Spectacol de teatru fizic inspirat din tragedia „Trahinienele” de Sofocle

În tragedia lui Sofocle, doar în aparență mantia care se încolăcește ca un lanț încins pe trupul eroului provoacă moartea. Sângele și moartea omenească sunt, de fapt, revendicate de absență, de lipsă și de tăcerea iremediabilă. Prețul este scump, iar scăparea de la plata acestui tribut – se pare – este imposibilă. Este însă chiar așa?

Soțul și tatăl absent (Heracle) își trăiește viața departe de orașul Trahis, de soția sa (Deianeira), de fiul său (Hyllos) și de întreaga sa familie. Soția, neștiind nimic despre el, îl așteaptă în incertitudine, alături de celelalte femei din Trahis, care îi împărtășesc soarta. Ea își pune speranța în vești aducătoare de nădejde, pe care le așteaptă de la fiul său, plecat pe urmele tatălui absent. Însă veștile care sosesc sunt crunt de dezamăgitoare: deși Heracle se va întoarce în curând, sosirea sa este anunțată de sclavele trimise înainte ca pradă de război, printre ele aflându-se și Iole, prințesa mută, care, potrivit intențiilor lui Heracle, va deveni cea mai nouă soție a sa.

Abandonata Deianeira, măcinată de disperare, recurge la o faptă fatală: pregătește o mantie pe care o îmbibă cu sângele centaurului ucis de Heracle. Potrivit promisiunii centaurului, acest elixir magic ar trebui să-i asigure purtătorului o fidelitate veșnică. Însă centaurul mințise, iar în final își răzbună astfel propriul său ucigaș. Heracle îmbracă mantia otrăvită primită în dar și, în chinuri groaznice, descoperă ce înseamnă condiția muritorului: viața efemeră. Confruntată cu consecințele teribile ale unei fapte săvârșite cu intenții inocente, Deianeira își pune capăt vieții, iar Heracle, cu ultimele sale puteri, își silește fiul să o ia pe Iole de soție, în locul mamei sale.

Tragedia lui Sofocle începe acolo unde mitul amuțește. Îl descoperim pe Heracle într-o ipostază neobișnuită: eroul și-a săvârșit deja toate faptele de vitejie și, teoretic, ar trebui să ducă o viață simplă, asemenea oamenilor de rând. Totuși, acest lucru se dovedește a fi imposibil pentru el, iar cauza nu este doar moartea sa chinuitoare. Există suficiente indicii care sugerează că a eșuat în mod repetat și în rolul de soț și de tată. De fiecare dată când vorbea, o făcea cu glasul eroului, iar fiecare acțiune a sa era orientată spre obținerea unei noi glorii. Acum, în ultimele clipe de suferință, singura moștenire pe care o lasă fiului său constă în porunci cumplite: să își asume, ca soț, iubirea pentru femeia pe care chiar Heracle o răpise, în locul soției sale dintâi.

„Trahinienele” poate fi văzută, pe bună dreptate, ca o tragedie a incapacității de a comunica. Femeile rămase în urmă stau neajutorate pe marginea prăpastiei destinului lor comun. Cine privește în abis, vede întunericul nimicitor al unui ideal de erou și de masculinitate, unde singura lumină posibilă ar putea fi aprinsă de încercarea de a se înțelege și de a se redescoperi una pe cealaltă. Eroii tragediei nu reușesc să facă acest lucru. Singura întrebare care rămâne este: noi, cei de astăzi, suntem capabili să rupem acest blestem și să ne eliberăm de modelele greșite moștenite? Suntem capabili să ne dăm seama la timp de propria noastră situație, să ne deschidem către o curiozitate sinceră prin care să-l înțelegem pe celălalt? Și, cel mai important: suntem capabili să ne transformăm temerile și dorințele în cuvinte? Acest spectacol vorbește (și) despre toate acestea – fără cuvinte.

Distribuția: Tamás-Zsolt Imreh, Emma Kovács, Margit-Mária Kúti, Juliánna-Noémi Nagy, Eneh-Éva Pálfalvi, Kriszta Pánczél, Szilárd Róbert, Mercédesz-Dóra Szlivka, Noémi Szőcs

Regia, coreografie: Kinga Kis-Luca
Dramaturgie: Tamás Lovassy Cseh
Responsabil tehnic: Zoltán Portik